Călăuza rătăciţilor

On Iunie 03, 2010, in Leadership plus, by Neculai Fantanaru

Transmite-le oamenilor mărturia a ceea ce eşti, optimizându-ţi acţiunile în conformitate cu propriul tău mecanism de funcţionare.

Cu mulţi ani în urmă, mai exact în primul an de facultate, am fost cu câţiva prieteni într-o excursie în munţii Făgăraş. N-am să uit niciodată prima zi în care am urcat pe munte.

Ascensiunea s-a desfăşurat sub conducerea lui Vlad, unul dintre localnici, care era obişnuit cu excursiile de acest gen. El escaladase în mai multe rânduri câteva din vârfurile muntoase din România. Se vedea după braţele sale puternice şi picioarele viguroase că era un alpinism încercat, abil şi experimentat. Fără îndoială era genul acela de om plin de vitalitate care nu dă înapoi în faţa niciunui obstacol, şi eram hotărâţi să-l urmăm. Ne puteam bizui pe el.

Neprevăzuturile răstoarnă planurile mari

După aproximativ trei ore de urcuş ne aflam abia la jumătatea distanţei de parcurs. Deodată, prietena unuia dintre băieţi a exclamat cu năduf: „Nu mai pot. Mă dor picioarele. Vreau să mă întorc.” Încă două persoane din grup, prietenul fetei şi sora lui, au împărtăşit aceeaşi dorinţă, de a se întoarce.

Fiindcă noi, ceilalţi, eram dornici să continuăm urcuşul, Vlad a consimţit ca cei trei să se întoarcă, dar cu condiţia să urmeze întocmai marcajele crestate pe scoarţa copacilor, care indicau traseul de întoarcere. Zis şi făcut. Ne-am continuat drumul, având speranţa că cei trei vor ajunge în regulă înapoi la pensiune.

După vreun sfert de oră, aflându-ne pe un versant al muntelui, am privit în vale, şi i-am zărit pe cei trei prieteni ai noştri pe o potecă, dar care vizibil nu ducea la pensiune. Am strigat la ei, dar nu ne-au putut auzi clar, căci ecoul ne-a distorsionat vocile. Am încercat să-i sunam de pe mobil, dar nu aveam semnal. Ce era de făcut?

Marea căutare

Vlad, ca să nu ne strice planul, fără să mai stea pe gânduri a luat o decizie curajoasă: „Voi merge eu la ei şi-i voi conduce pe drumul cel bun. În douăzeci si cinci de minute voi fi înapoi. Aşteptaţi-mă exact aici şi odihniţi-vă puţin, căci mai avem mult de urcat.” Apoi, cu paşi grăbiţi, el plecă în urmă celor trei rătăciţi.

Ei bine, ce s-a întâmplat apoi părea luat din filmele de aventuri. N-am avut încotro, şi am aşteptat. Dar am așteptat cam mult, vreo ora si ceva, iar Vlad n-a mai apărut. Văzând că nu mai apare, am hotărât să ne întoarcem pe traseul pe care am venit. Şi stupoare. Ne-am rătăcit şi noi pe una dintre potecile ce coborau din munte. Norocul nostru a fost că un mic grup de turişti, condus de un ghid autorizat, cobora muntele, şi astfel am fost ajutaţi să ajungem la pensiune.

Dar ce s-a întâmplat cu Vlad şi cu ceilalţi trei prieteni ai noştri? Căci nu se aflau la pensiune când am ajuns noi, ci abia mai târziu, spre seara i-am revăzut. Ei bine, Vlad i-a ajuns din urmă pe cei trei, dar Maria, una din cele două fete, şi-a luxat piciorul, astfel că micul lor grup a coborât mai greu şi într-un timp mai îndelungat decât cel estimat de Vlad. Când acesta a revenit la locul unde ne lăsase nu mai eram noi de găsit, căci luaserăm iniţiativa de a coborî singuri.

Nu s-a putut impune în faţa noastră

N-a fost cu putinţă să ajungem la destinaţia dorită fiindcă Vlad, călăuza noastră în care ne-am pus toată nădejdea, s-a purtat ca un novice, şi-a permis scăpări. I-a lipsit capacitatea de organizare. El n-a putut să se impună în faţa noastră, adică a întregului grup, pentru că n-a avut un plan bine pus la punct, cu alternative şi măsuri de intervenţie rapidă în cazul apariţiei unor neprevăzuturi, plan care trebuia adus la cunoştinţa noastră.

În primul rând Vlad ar fi trebuit să ne avertizeze de la început de eventualele probleme care pot apărea, şi să se asigure că nu ne ameninţă nicio primejdie. Apoi el trebuia neapărat să ne evalueze capacităţile şi aptitudinile personale. Un ghid autorizat, deci cu adevărat experimentat, ne-ar fi evaluat mai întâi din punct de vedere al capacităţilor fizice, a stării de sănătate, al cunoştinţelor privind ascensiunea montană şi a experienţei anterioare. Pentru că din clipa în care urci muntele, fiecare pas poate deveni hotărâtor, şi un singur lucru neluat în calcul poate periclita întreaga excursie. Deci, cine nu face faţă muntelui, nu are ce căuta pe munte.

O luminiţă rătăcitoare

O „luminiţă” rătăcitoare nu poate decât să rătăcească drumul şi îi facă şi pe ceilalţi să se rătăcească. Degeaba eşti un cercetaş în stare să descoperi căi neumblate, care nu se lasă doborât în faţa primejdiilor sau greutăţilor, dacă nu eşti capabil să te impui în faţă oamenilor, arătându-le că tu eşti piesa cea mai importantă luând decizii potrivite, asumându-ţi consecinţele şi făcându-te respectat. Cum ar putea oamenii să-şi menţină încrederea în tine dacă în loc să-i conduci în siguranţă la destinaţie, i-ai făcut măcar o singură dată să se rătăcească?

O călăuza are rolul de a conduce echipa la destinaţie în condiţii de siguranţă maximă. Acest deziderat poate fi atins atunci când există un lider competent, abil, cu experienţă în domeniu dar şi în munca cu oamenii, cu o capacitate de analiză deosebită, cu un plan de acţiune bine pus la punct, cu o capacitate deosebita de a intui neprevăzuturile şi de a acţiona rapid şi eficient.

Pe de altă parte rolul echipei nu este de subestimat. Un lider foarte bun cu o echipă slabă, neprofesionistă, dezbinată, este precum o echipă foarte bună fără lider. În ambele situaţii rezultatul nu este altul decât un fiasco total.

Transmite-le oamenilor mărturia a ceea ce eşti, optimizându-ţi acţiunile în conformitate cu propriul tău mecanism de funcţionare. Altfel spus, felul în care funcţionezi este determinat de cât de bine îţi pui în valoare potenţialul, de modul cum îţi coordonezi fiecare decizie şi de felul în  care îţi ghidezi acţiunile.