Creatorul de iluzii

On Noiembrie 17, 2009, in Leadership de succes, by Neculai Fantanaru

Sporeşte-ţi puterea de convingere şi de influenţă, fără să cazi în capcana iluziilor pe care le creezi.

Păstrez cu grijă în bibliotecă o carte foarte veche, a cărei învelitoare trainică din fibră de palmier este cusută cu aţă roşie. Ţin foarte mult la ea. Este singura mea legătură cu autorul ei, un om care va rămâne veşnic în inima fiecărei persoane care a fost prezentă la spectacolele sale, în slăbiciunea şi în puterea fiecăreia dintre ele. Nu ştiu prea multe lucruri despre el. Pentru că nu a povestit niciodată nimic despre sine sau despre trecutul său. Şi a descurajat orice tentativă de incursiune în viaţa lui. Nu am reuşit nici măcar să-i aflu numele, puţini cred că îl cunosc, pentru că a dorit şi a ştiut să-şi păstreze secretă toată existenţa. Prin misterul pe care îl ascunde se deosebeşte de toată lumea, şi cred că asta îl face de neuitat. Dar cu toate acestea eu, singurul care are o amintire de la el, ştiu cum i-ar plăcea să-l numească lumea: „Creatorul de iluzii”.

În sală luminile erau stinse. În stânga şi în dreapta scenei, pe nişte piedestaluri mici, ardeau patru făclii cu o flacără alb-portocalie. Scena părea goală. Tăcerea încă domnea. Apoi, în fundal, a început să se audă încet o muzică stranie. Aproape la comandă, au început să răsune tobele care măreau suspansul. Şi deodată, ca de nicăieri, a apărut EL. O mască, în stil veneţian, foarte frumos lucrată, îi ascundea faţa. Pelerina neagră cu glugă şi costumul lui negru, care întreţineau misterul, îi dădeau însă un aer nobiliar.

A început spectacolul. S-a ridicat încet în aer. Mă fascina modul în care îşi vântura pelerina de la stânga la dreapta, de parcă ea ar fi fost cea care îl ajuta să se ridice de la sol. Totul începuse să mi se pară ireal. Era altfel decât toţi ceilalţi iluzionişti pe care îi văzusem la televizor. Persoana lui mi se părea compusă din două părţi distincte: una vizibilă, cealaltă invizibilă, probabil din cauza întunericului care domnea în sală. Nu-mi puteam da seama dacă jocul lui superb interpretat ascundea într-adevăr magie sau escrocherie. Uneori apărea, alteori dispărea. Dar îşi juca rolul impecabil. Cu siguranţă vedea prin mine şi ceilalţi spectatori, ştia ce gândim şi ştia să se prefacă. Mă simţeam cumva în centrul celei mai extraordinare fantasmagorii ale unui iluzionist original. Transmitea o emoţie şi o stare cu totul deosebită.

Pe tot parcursul spectacolului am fost foarte atent. Speram, probabil la fel ca şi ceilalţi spectatori, să-i descopăr trucurile. Nu-mi ajungeau gesturile şi manevrele pe care le făcea, ci simţeam nevoia să-mi explic, să descopăr ce se ascunde îndărătul lor. Dar n-am reuşit. Toate secretele sale, toate iluziile pe care le-a creat pe parcursul celor două ore de spectacol nu vor fi niciodată ştiute de nimeni. În afară de EL - Creatorul de Iluzii.

Totul trebuie să pară real

Marele secret al unui iluzionist este că ştie să abată atenţia publicului, după ce în prealabil a stabilit o legătură cu el. La fel cum unii poeţi moderni reuşesc să prindă zece sensuri cu un singur simbol, el reuşeşte să redirecţioneze atenţia publicului cu o singură mişcare. Am ajuns să înţeleg de ce într-un spectacol de iluzionism reuşit totul se desfăşoară cum trebuie. Pentru că iluzionistul este un perfecţionist. Nimic n-ar ieşi perfect dacă el nu s-ar strădui să facă totul perfect. Nu este uşor să treci de la o tehnică la alta. Nu-i uşor să-i azvârli pe spectatori dintr-o lume concretă, obiectivă, într-una a iluziilor.

Iluzionismul implică un număr foarte mare de materiale, lucru în echipă şi un efort imens. Tot ce poate fi cuprins şi detectat prin simţurile omului, trebuie modificat în aşa fel încât să nu poată fi perceput.

Totul trebuie să pară real într-un astfel de spectacol. Totul trebuie să fie convingător. Trebuie să fie clar. Atât de clar încât misterul să fie şi mai mare. Chiar dacă spectatorii încearcă să găsească o explicaţie plauzibilă, ea nu trebuie găsită. A observa nu este o chestiune de opţiune. Publicul nu trebuie să perceapă realitatea, ci ceva care nu există. Realitatea este completată de diverse sunete, mirosuri, sentimente sau chiar elemente fizice, pentru ca iluzionistul să poată să abată atenţia şi percepţiile publicului. Nu este vorba de a face trucuri, ci de a duce audienţa în altă parte, ca să suspenzi ceea ce crede.

Leadershipul nu este un spectacol de iluzionism

Iluzioniştii sunt si ei oameni. Au temeri, au pasiuni, dorinţe şi idealuri. Dar şi-au dezvoltat anumite cunoştinţe şi abilităţi pe care oamenii de rând nu le posedă.

Liderii, la fel ca iluzioniştii, şi-au dezvoltat anumite cunoştinţe şi abilităţi pe care puţini le au. Şi ştiu foarte bine să se folosească de ele pentru a-şi asigura ascensiunea şi pentru a-şi impune supremaţia. Însă greşeala cea mai mare pe care o poate face un lider este ca, după ce le redirecţionează atenţia oamenilor impunându-le propria lui realitate, să-i duca într-o direcţie eronată. Nu-i nimic rău în a te juca de-a iluzionistul, în a intra în mintea oamenilor şi a le capta atenţia, ci dimpotrivă, este indicat să le stârneşti mereu interesul. Însă oamenii nu pot fi hrăniţi cu "iluzii deşarte". Acesta este cel mai important lucru de care trebuie să ţină cont un bun lider.

Un lider chiar dacă este înzestrat cu un rar talent de iluzionist, nu poate abuza de poziţia lui ca să facă trucuri. Leadershipul, chiar dacă presupune influenţarea oamenilor, nu este un spectacol de iluzionism în care trebuie să întreţii iluzia fantasticului. Un lider foarte bun nu îşi poate permite să se joace de-a focus pocus când vine vorba de soarta oamenilor. Şi nu se poate baza pe iluzii optice create de dibăcia şi de rapiditatea gesturilor sale, de agerimea mâinilor sale.

Leadershipul, aşa cum bine preciza cineva, „este un proces prin care o persoană stabileşte un scop sau o direcţie pentru una sau mai multe persoane, şi-i determină să acţioneze împreună cu competenţă în vederea realizării lor.” Un lider care nu este capabil să distingă realitatea de iluzie îşi va pierde în timp credibilitatea. Iar dacă „spectacolul” pe care îl realizează nu iese în conformitate cu aşteptările oamenilor, cariera lui s-ar putea să se transforme într-un adevărat fiasco.

Concluzie: Un lider trebuie să pornească de la elementele obiective existente, să conceapă strategii şi modalităţi de abordare concrete, realizabile, căci numai astfel va atrage susţinători. Însă dacă cei pe care îi cooptează vor descoperi că nu deţine decât un băţ ordinar numit „baghetă magică”, aşa zisul lider foarte curând va eşua lamentabil, părăsit fiind de toţi. Iar el, dezamăgit, se va simţi ca un pai plutind pe ape mari.

Sporeşte-ţi puterea de convingere şi de influenţă, fără să cazi în capcana iluziilor pe care le creezi.