Dansul magicianului

On Aprilie 13, 2010, in Leadership de vârf, by Neculai Fantanaru

Menţine-te la înălţimea propriilor tale performanţe, sporind cât mai mult imunitatea potenţialului tău de influenţă.

În sfârşit, după mulţi ani, s-au reîntâlnit. Miquel tocmai fusese numit guvernator în Noul Aragon, o provincie nouă în care trebuia să ştie să conducă, în timp ce Diego, prietenul său de nădejde, devenise un spadasin de excepţie, poate chiar cel mai bun spadasin din lume.

Miquel avea planuri mari, visa să întemeieze o lume nouă, bazată pe dreptate şi egalitate. Dar toate visele sale s-au spulberat când, chiar în noaptea reîntâlnirii lor, a fost atacat de către asasinii colonelul Huerta, un om corupt, fără scrupule, care dorea cu orice chip să conducă el Noul Aragon.

Diego nu a avut timp să-şi salveze prietenul, dar înainte ca acesta să-şi dea ultima suflare, i-a jurat că va împlini toate principiile şi idealurile în care credea.

Fiorul primului dans

Zis şi făcut. Ca un bun psiholog, Diego, folosindu-se de numele şi de titlul prietenului său, se proclamă guvernator imediat ce ajunge în Noul Aragon. Iar pentru a înlătura orice bănuială şi pentru a preveni orice posibil atentat la viaţa lui, el ia înfăţişarea unui om foarte sensibil, mereu împiedicat, peste măsură de fricos şi emotiv, afişând peste tot o stângăcie nemaiîntâlnită.

La fel ca un dansator începător de passo doble care cu o stângăcie ridicolă învaţă primii paşi, într-adevăr anevoioşi, şi execută încet, cu teamă şi neatenţie toate mişcările, Diego, oriunde s-ar afla, aproape clipă de clipă, cere indicaţii cât mai exacte, are permanent nevoie de îndrumare, stârneşte când râsul, când plânsul prin atitudinea sa necontrolată şi nesigură, constituind astfel pentru toţi cei de la curte un personaj novice, incapabil şi lipsit de interes.

Aşa cum bine plănuise, Diego apare mai degrabă drept un bufon care încearcă să distreze lumea, nicidecum un răzbunător cu sabia scoasă.

Când paşii încep să zboare pe ritmurile melodiei

Demonstrând că este o fire slabă şi stângace, Diego reuşeşte să iasă din vizorul nemilosului colonel Huerta, făcându-l să creadă că el este cel care conduce dansul, urmându-i ritmul şi lăsându-l să ia iniţiativa. Apoi, dovedind în chip indiscutabil o măiestrie psihologică exemplară, îşi îmbracă persoana cu un fel de aură magică, sporindu-şi autoritatea prin sugestia misterului.

Înveşmântat tot numai în negru ca un erou al lui Alexandre Dumas, şi ascunzându-şi chipul în spatele unei măşti, el îşi călăuzeşte paşii spre alt gen de dans, un dans care magnetizează mulţimile de oameni, un dans plin de pasiune, rapid şi fascinant, interpretat cu mişcări largi, pline de eleganţă, cu înălţări şi coborâri, cu ruperi de ritm, un dans care se caracterizează prin forţă şi agilitate, care creşte tensiunea în rândul spectatorilor şi-i scoate în evidenţă caracterul puternic.

Câtă vâlvă, cât entuziasm frenetic. Credinţa în magia personalităţii sale, în puterea sa de vrajă, devine pentru oameni un fel de izbândă, o binecuvântare, iar el însuşi e privit ca un sfânt, salvatorul mult aşteptat. Când el, Zorro, îşi face apariţia, oamenii, plini de recunoştinţă, cu mândrie şi respect, îşi întrerup toate activităţile numai pentru a admira spectacolul oferit de acesta. Nimeni, nicicând n-a obţinut un succes atât de rapid şi de senzaţional. Toată lumea se pune în unanimitate, cu hotărâre, de partea salvatorului ei.

Numai un singur om priveşte de departe cu neclintită neîncredere toată această agitaţie magică: colonelul Huerta. Cine este Zorro? Cine este această fantomă primejdioasă? Cine are curajul să lumineze mintea oamenilor? Ce-l mână pe acest salvator, smuls din patul său asemeni unui înger înaripat, deasupra tuturor primejdiilor? Dar – cruntă fatalitate! Zorro este chiar guvernatorul, bufonul cel trist şi însingurat, mistuit mereu de propria sa neputinţă de a-şi manifesta voinţa. Cuprins de furie la aflarea adevărului, nerăbdător cum sunt oamenii mânaţi doar de propriile interese, Huerta încearcă să-l omoare pe Zorro pentru a-şi dovedi odată pentru totdeauna supremaţia. Spectacolul se desfăşoară sub privirile tuturor localnicilor. Acest ultim dans, în care forţele binelui se luptă cu forţele răului, va decide învingătorul. Lupta se încinge. Şi în final binele triumfă.

Leadershipul este un dans în care dansezi singur

Leadershipul este un dans care nu se execută în doi. Liderul nu poate fi decât unul singur, aşa cum fiecare ţară din lume nu poate fi condusă decât numai de un singur preşedinte. Doi lideri nu pot dansa împreună acelaşi vals, în acelaşi spectacol, şi totodată să iasă amândoi pe locul întâi. Unul trebuie să piardă, trebuie să fie descalificat. Prin urmare, cu cât stilul de „dans” al unuia este mai performant, cu cât îşi execută mai bine paşii, cu atât este mai bun, cu atât are mai mulţi susţinători şi mai mulţi admiratori, în detrimentul celuilalt, mai slab.

Leadershipul este o competiţie în care fiecare om puternic vrea să ajungă pe locul întâi. Ca să dai o temelie trainică puterii tale, trebuie să-ţi ascunzi intenţiile şi să te sprijini numai pe propria ta voinţă. Încearcă să întrevezi de departe obstacolele, construieşte-ţi o strategie foarte bună şi foloseşte-te, ca un înţelept, de avantajul timpului.

Singura cale de a învinge un adversar viclean, este să fii mult mai viclean ca el. Asta este realitatea pe care trebuie să o accepţi: în leadership ori eşti puternic, ori eşti slab. Iar a fi puternic înseamnă să te foloseşti atât de forţă cât şi de vicleşug, indiferent că eşti de partea Binelui sau a Răului.

Concluzie: Ca lider înţelept trebuie să întrezăreşti partea nevăzuta şi neştiută a lucrurilor, respectiv a adversarilor. Nu întotdeauna ce este vizibil etalat în ochii tuturor constituie realitatea. Există întotdeauna elemente bine ascunse pe care trebuie să le afli, acestea constituind de cele mai multe ori asul din propria-ţi mânecă.

Ca să-ţi creşti potenţialul de lider la maximul, mai întâi asigură-i imunitate. Cum? Creând un "dans" de leadership cât mai special şi cât mai reuşit!