În căutarea Tărâmului de Smarald

On Septembrie 10, 2010, in Aptitudini si abilitati, by Neculai Fantanaru

Pune-ţi amprenta fiinţei tale în sufletul oamenilor astfel încât percepţia lor finală despre tine să fie în acord cu tendinţa lor spre deplina împlinire.

E plăcut să te întâlneşti cu un vechi prieten, să stai cu el la o cafea şi să depeni amintiri. Însă întâlnirea de ieri cu Mihai, a fost una de scurtă durată. Arăta într-adevăr ca un om tulburat de incertitudini şi ruşinat de propria persoană. Acestea sunt cuvintele ce mi le-a împărtăşit cu o mare nemulţumire în suflet:

- A fi fericit înseamnă să nu simţi dezgustul, tristeţea şi sila, şi să te bucuri de razele soarelui care-ţi luminează dimineţile. Dar eu nu mă pot bucura de nimic, nu mă pot relaxa aproape deloc pentru că zilnic trebuie să merg la serviciul acela solicitant şi stresant. În fiecare dimineaţă mi-e o teamă îngrozitoare să deschid ochii. Mă torturează ideea că trebuie să mă reîntorc acolo. Te rog să mă crezi, nu mai pot îndura, nu mai pot suporta acest job. De mult timp a început să-mi gonească prin minte ideea să plec, să plec din iadul acesta blestemat. Nu percep decât un singur cuvânt: să plec! Să plec! Să plec! Să plec odată din serviciul acesta, să evadez din închisoarea aceasta în care sunt restricţionat doar la dorinţele personale ale unui şef autoritar; să fug de el cât mai departe, să-mi caut altceva care să mă bucure, care să-mi alunge din inimă acel gust amar al dezamăgirii şi neputinţei. Şi, mai devreme sau mai târziu, chiar am s-o fac: fără să chibzuiesc, fără să dau nicio explicaţie, fără să las în urmă niciun cuvânt de rămas bun, am să plec. Am să plec!“

Un înger coborât din rai?

Lumea interioară a unui individ începe să se sfărâme dacă e dominat de sentimentul tristeţii. Cu siguranţă Mihai nu este singurul om copleşit de amarul vieţii, dezgustat de jobul său foarte solicitant şi a şefului care, probabil, trasează nişte sarcini foarte complicate. Singura fericire a celor care se află în situaţia lui Mihai este, inevitabil, să-şi dea demisia şi să-şi găsească altceva mai bun.

Nu întotdeauna liderul e întruchiparea unui înger ce-a coborât din rai pentru a veghea asupra ta. Nu întotdeauna îl poţi adora ca pe un sfânt ce-a apărut în calea ta ca să-ţi înlăture chinul şi amarul vieţii. Uneori, sau deseori, el îţi înşeală încrederea, simţămintele, devotamentul, stârnind în inima ta nestatornicie, nelinişte şi tulburare.

Liderul conduce toate sentimentele oamenilor

Un lider iscusit aprinde în oameni dorinţa de a duce la bun sfârşit activităţile pe care le desfăşoară, descătuşându-le energiile şi amplificându-le entuziasmul. În cazul în care unul din subalternii săi se confruntă cu greutăţi, el, citindu-i emoţiile şi sentimentele, îi ia „piatra de pe suflet” care zace cu toată greutatea ei pe prezentul său, şi-l ajută să renască.

Un lider iscusit curăţă tot ceea ce e apăsător în cariera, în viaţa profesională a oamenilor, inducând în ei un sentiment de reuşită, nu de frustrare sau de nemulţumire. Precum un doctor, el le poartă de grijă oamenilor ca unor bolnavi, iar asta face parte din datoriile sale.

Aşa cum un acrobat se impune prin simţul echilibrului şi printr-o coordonare motrică deosebită, tot aşa şi tu, ca să modelezi atitudinea oamenilor, ca să schimbi climatul organizaţiei tale de la „arctic” la „tropical”, trebuie să-ţi impui acea prestanţă care te face să fii îndrăgit imediat şi să adopţi un stil de leadership în lumina nevoilor lor.

Pune-ţi amprenta fiinţei tale în sufletul oamenilor, astfel încât percepţia lor finală despre tine să fie în acord cu tendinţa lor spre deplina împlinire.

În căutarea tărâmului de smarald aleargă tot omul. Greu este de găsit. Însă liderului îi revine rolul de a asigura un climat favorabil la locul de muncă, ceea ce permite atât dezvoltarea relaţiilor interumane cât şi dezvoltarea creativităţii, creşterea randamentului individual şi reducerea stresului profesional.

Toţi oamenii au nevoie de o pauză lăuntrică, de o destindere a simţirilor prea puternic încordată. Ei nu pot fi orientaţi spre performanţă atâta timp cât activităţile pe care le desfăşoară îi epuizează fizic, dar mai ales psihic.

Clipa cea mai fericită a unui om nu trebuie să fie doar atunci când păşeşte în companie, ea trebuie să persiste pe toată perioada angajării. Compania trebuie să fie şi un fel de refugiu spiritual, o alinare sufletească, un “tărâm de smarald”, în care oamenii să fie străbătuţi de acel sublim sentiment de bucurie nemaipomenit, de adevăratul “verde” al speranţei, şi totodată de siguranţă. Atât de îmbătător trebuie să se arate entuziasmul lor acolo încât să-şi piardă orice îngrijorare.