Legea clăditorului

On Martie 15, 2010, in Legile conducerii, by Neculai Fantanaru

Un lider nu poate clădi o lume mai bună dacă nu este hotărât să pună umărul în mod constant la edificarea ei.

Acolo unde este nedreptate, neadevăr sau neînţelegere, este şi Zorro. Acesta este mesajul filmului „The legend of Zorro (2005)”, pe care poate l-aţi urmărit şi tu cu aceeaşi plăcere ca şi mine.

La un moment dat, pe la începutul filmului, după ce-şi îndeplineşte misiunea pe care şi-a asumat-o singur, aceea de a recupera cutia cu voturi ale cetăţenilor din San Mateo din mâinile unei bande de răufăcători, Zorro se reîntoarce acasă la familia lui.

Seniora Elena de la Vega, bucuroasă că soţul ei şi-a încheiat misiunea, ultima lui misiune, aşa cum îi promisese nu demult, îi propune să-l ducă pe Joaquin, fiul lor, într-o călătorie în Spania, apoi la New York.

Zorro se gândeşte ce se gândeşte, oftează din greu şi până la urma spune:

- Nu. Oamenii au încă nevoie de mine. Nu este acum momentul să-i părăsesc.

Şi, ca întotdeauna, cum se întâmplă şi în realitate, atunci când soţul promite ceva şi nu se ţine de promisiune, soţia enervată la culme îi dă un ultimatum. De data aceasta unul foarte serios:

- Dacă ieşi pe uşa aceea, nu mai dormi aici la noapte. Cu alte cuvinte, dacă nu-şi respectă promisiunea făcută, îl va părăsi. Ceea ce s-a şi întâmplat.

Totuşi, în finalul filmului, după ce amândoi trec prin numeroase încercări şi prin multe pericole, se recăsătoresc, iar Elena consimte ca de fiecare dată când poporul va avea nevoie de Zorro, acesta să revină şi să intre în acţiune. Şi este mândră de acest lucru.

Tu ai luat hotărârea de a îndeplini o datorie în mod constant?

O dată ce un lider are o viziune, el trebuie să aibă şi puterea de a o duce la îndeplinire. El nu poate să clădească o lume fără să se mişte, fără să facă niciun efort, nutrind numai gânduri bune şi senine. Nu, el trebuie să se implice până la capăt. Ceea ce-l caracterizează pe un lider adevărat este faptul că are capacitatea de a-şi duce misiunea la bun sfârşit.

Oamenii aveau o încredere absolută în ajutorul lui Zorro, iar el, conştientizând foarte bine lucrul acesta, a refuzat să-şi îngrădească propriul potenţial. Ar fi putut foarte bine să se retragă din „activitate” pentru totdeauna, să caute puţină uşurare pentru sine şi să se mute definitiv din California. Iar pentru că era un don, adică un om înstărit, n-avea să ducă lipsă de nimic.

Dar ce s-ar fi întâmplat cu oamenii, cu oraşul, cu speranţele lor? Cine i-ar fi ajutat? Ar fi îndrăznit altcineva, un alt Zorro, să-şi pună viaţa în pericol pentru ei, să lupte pentru dreptate şi adevăr cu o înflăcărare atât de mare?

Aşa că, decât să se usuce inutil ca o plantă ţinută la umbră, Zorro şi-a adunat din nou toată energia şi s-a dedicat unei cauze măreţe. Ca orice om responsabil care nu se poate despărţi de lumea reală, el a preluat întru totul controlul a ceea ce se afla în subconştientul său şi, înflăcărat de marele lui scop: de a le recâştiga oamenilor libertatea, a pus piciorul pe acceleraţia propriului său potenţial mobilizându-se către realizarea lucrurilor care erau cu adevărat importante.

Iar soţia lui a fost mult mai fericită în final că are un soţ curajos şi hotărât, care reuşeşte să înfăptuiască lucruri mari, demne de laudă.

Nu te poţi numi lider dacă nu preiei frâiele ori de câte ori este necesar

Cel ce nu face nimic altceva decât să aştepte şi să aştepte, simţind cum se scurg în juru-i orele, se uzează şi îmbătrâneşte zi cu zi. Însă cel ce are o minte deschisă şi este ambiţios ca un copil arde de nerăbdare să lupte pentru un anumit ideal, şi de aceea se avântă cu încredere, mereu şi mereu, în mijlocul acţiunii.

O parte importantă a artei de a conduce presupune să ştii ce vrei şi să te dedici acelui lucru în mod constant.

Nu te poţi numi lider dacă nu preiei frâiele cu toată puterea sufletului şi nu intri în acţiune ori de câte ori este nevoie de tine. Sau dacă nu eşti îndeajuns de hotărât să pui umărul în mod sistematic la realizarea scopului propus. Ca să câştigi acceptul celorlalţi trebuie să modelezi lumea din jur. Iar dacă laşi totul în voia sorţii, mai ales atunci când oamenii depind de tine şi se încred în ajutorul tău, vei distruge, vei înlătura sau abandona orice relaţie cu ei.

Concluzie: Nu poţi construi nimic cu intenţii şi idei bune, ci numai implicându-te personal, cât mai des, acţionând cu tot mai multă abnegaţie. Nu vei clădi nimic şi nu vei obţine nimic dacă te piteşti în umbra comodităţii aşteptând ca ceilalţi să facă ceva eventual şi în favoarea ta.