Legea încrederii limitate

On Iunie 08, 2010, in Legile conducerii, by Neculai Fantanaru

Atunci când în echipă există măcar un singur om necinstit, îţi pierzi încrederea în toată echipa.

Dintotdeauna mi-a plăcut sportul. Iar sportul meu preferat a fost, fără nicio îndoială, fotbalul. Dar am practicat şi sporturi de contact, şase ani de lupte libere şi aproape doi ani Taekwondo. Şi la fel ca fiecare om care trăieşte în mirajul dorinţelor sale, am vrut să ajung un mare campion.

La începutul clasei a 10-a am participat la campionatul naţional de Taekwondo de la Bucureşti. Eram foarte ambiţios, şi credeam în mine, dar trebuie să mărturisesc faptul că nu aveam deloc experienţă în ceea ce priveşte competiţiile de arte marţiale. La orice concurs de lupte libere m-aş fi descurcat precis foarte bine, dar asta e, atunci practicam arte marţiale, trebuia să dovedesc şi aici de ce sunt în stare.

Produsul unei colaborări nereuşite

Îmi amintesc foarte bine că am câştigat prima luptă, dar am pierdut-o pe a doua. Prin urmare pot să spun că n-am avut o prestaţie prea bună, dar m-am consolat cu faptul că pentru un practicant de arte marţiale de nivel mediu m-am descurcat binişor.

Ceea ce n-am să uit însă niciodată este ceea ce s-a întâmplat la sfârşitul campionatului. Trebuie să precizez faptul că îmi uitasem chimonoul acasă, iar antrenorul a fost bun şi mi l-a dat pe al său ca să intru în competiţie. Ei bine, după ultima mea luptă, cea în care am fost învins, l-am rugat pe antrenor să-mi dea voie să-i iau acasă chimonoul, să-l spăl, şi să i-l aduc curat la primul antrenament. A fost de-acord.

Dar atunci când am ajuns acasă, stupoare, chimonoul nu mai era în geanta sport. Abia atunci am înţeles că a fost furat. Dar de cine? Ei bine nu ştiu, dar cu siguranţă răspunzător era unul dintre colegii mei de la club, pentru că numai ei aveau acces la geanta mea din standul atribuit echipei noastre la competiţie. Plin de regrete, am fost măcinat de gânduri negre iar conştiinţa mea a fost cuprinsă de un profund sentiment de nemulţumire fiindcă am avut prea mare încredere în colegii mei, iar unul sau poate chiar mai mulţi din ei, mi-au înşelat-o.

Când faci parte dintr-o echipă, crezi în ea. Dar până la o limită.

N-am încercat să descopăr adevărul la momentul acela, să-l răsucesc pe toate feţele, să pun întrebări şi să încerc să aflu răspunsuri, faptul era consumat. Aşa că la primul antrenament din săptămâna ce-a urmat i-am plătit antrenorului contravaloarea chimonoului, fiindcă a fost responsabilitatea mea să am grijă de el. Dar apoi, după o scurtă discuţie cu antrenorul, în care i-am explicat cum s-a întâmplat totul (dar el nu a vrut să creadă cu niciun chip că unul din elevii săi mai vechi este vinovat), am convenit să mă mut la un alt club. Locul meu nu era acolo.

Acest incident a reprezentat moment de cotitură al vieţii mele şi m-a învăţat un lucru: nimic nu mă poate mulţumi atunci când, alăturându-mă unei echipe de la care mă aştept să fie eficientă, unită, organizată, competitivă, descopăr că, de fapt, nu pot conta pe nimeni. Căci întotdeauna un om care fură o dată şi nu este prins, va fură şi a doua oară. Aşa că, decât să încep să suspectez pe fiecare, mai bine să-mi caut o altă echipă, o echipă care să se bazeze pe principii de colegialitate, unitate şi integritate.

Cine nu are o încredere mare în echipă sa, nu poate „funcţiona” la maxima capacitate. Dacă aş fi rămas la acel club ar fi trebuit să fiu mereu cu ochii în patru, să mă feresc mereu de un duşman nevăzut.

La fel cum un spectator ce asista la prezentarea unui truc, ştiind de la bun început că va fi păcălit, îşi creează anumite dispozitive de protecţie la nivel psihic încercând să observe care este momentul în care prestidigitatorul îl înşeală - eu ar fi trebuit să-mi creez un scut psihologic care să mă apere de momentul neprevăzut când voi fi înşelat. Ceea ce ar fi fost stresant şi obositor. Sau ar fi trebuit să adopt o atitudine de neutralitate politicoasă, adică să vin la antrenamente şi să plec discret fără să am însă prea multe relaţii cu nimeni, ceea ce mi-ar fi creat alte probleme, căci nimeni nu tolerează excentricii. Iar dacă aş fi lăsat timpul să se scurgă sperând că lucrurile se vor îmbunătăţi, m-aş fi înşelat amarnic.

Ulterior, după vreun an, la o altă competiţie, am aflat cum s-a petrecut totul. Unul dintre colegii mei îmi luase chimonoul şi-l vânduse pentru un inel de aur unui alt practicant de arte marţiale de la un alt club din ţară. Prin urmare, s-a dovedit că suspiciunile mele au fost întemeiate. Şi deci am făcut bine că m-am mutat la un alt club.

Eşecul unei echipe se datorează lipsei de respect şi de încredere dintre coechipieri

O echipă trainică, unită şi ambiţioasă, se naşte din colegialitate şi prietenie şi se păstrează cu grijă. Dacă măcar unul dintre colegii tăi e necinstit, şi mai ales dacă nu ştii care e acela, ajungi în cele din urmă să-i consideri pe toţi ceilalţi drept vinovaţi, ceea ce îţi scade încrederea în tine, căci ajungi să te simţi singur, înconjurat numai de oameni falşi. O echipă care are în componenţa ei un singur om necinstit este o echipă al cărei stindard nu este bunul simţ, deci care nu se bazează pe integritate şi respect.

Iar liderul unei astfel de echipe, în care există măcar o oaie neagră, şi care nu ia nicio măsură, înseamnă că ori nu-şi cunoaşte îndeajuns de bine oamenii din echipă, ori că-i acceptă cu toate defectele lor - şi în acest caz riscă să ajungă să fie manipulat de ei şi chiar să fie compromis.

Concluzie: O echipă este puternică atunci când se bazează pe relaţii de colaborare, pe cinste, corectitudine şi fair-play. Este rolul liderului de a cultiva aceste relaţii atât prin exemplul său personal cât şi prin măsurile pe care le ia pentru păstrarea lor.

Un lider care acceptă abateri de la etică şi nu le sancţionează prompt este de fapt complicele celui care se abate de la principiile eticii ce trebuie să guverneze într-o echipă. Acest element negativ din echipă, nesancţionat la momentul potrivit, va continua să „saboteze” echipă.