Legea jocului de echipă

On Martie 16, 2010, in Legile conducerii, by Neculai Fantanaru

Probabilitatea ca un singur jucător să obţină rezultate excelente e direct proporţională cu calitatea şi nivelul de performanţă al celorlalţi coechipieri.

Îmi amintesc şi acum de o întâmplare petrecută cu mulţi ani în urmă, pe la începutul facultăţii. Eram la antrenamente împreună cu colegii mei. Aveam echipa noastră, jucam de ceva timp împreună, ne înţelegeam bine pe teren. Ca aproape de fiecare dată, la antrenamente participau mai mult echipe din facultate. Jucam prin rotaţie după regula: “zece minute sau două goluri”.

La un moment dat, jucătorul de bază al uneia dintre echipele adverse s-a accidentat. Nemaiputând să continue, coechipierii săi au fost nevoiţi să împrumute un jucător de la o altă echipă de pe margine. Şi, cum ardeau de nerăbdare şi aveau acea intensă dorinţă de a câştiga, n-au ales la voia întâmplării. Ci l-au cooptat pe Dănuţ, căpitanul uneia dintre echipele de pe margine, un jucător excepţional, al cărui talent era recunoscut şi apreciat de noi toţi. Acum, credeau ei, vor câştiga meciul respectiv şi poate chiar şi cele ce vor urma.

Cine a zis că lucrurile pot merge bine doar dacă ai în echipă un jucător excepţional, s-a înşelat. În ziua aceea echipa respectivă a pierdut toate meciurile. Iar în fiecare meci în care a jucat la acea echipă, Dănuţ a făcut un joc slab, cu mult sub nivelul lui obişnuit, cu mult sub aşteptările coechipierilor săi. Şi atunci m-am întrebat: de ce?

Răspunsul era evident. Stilul de joc practicat de Dănuţ era mult diferit de cel al noilor săi coechipieri, şi la care aceştia nu s-au putut adapta deloc. Dănuţ juca mai cursiv şi mai pe atac, mai alert, cu pase scurte, dese, în viteză şi pe jos, puţine driblinguri, intrări pe la mijloc şi multe şuturi de la distanţă. În timp ce coechipierii lui practicau un joc de apărare prudent, mai primitiv, mai lent, cu pase înalte şi lungi, presărat rareori de contraatacuri curajoase, conservându-şi energia, nereuşind să construiască în niciun moment nimic interesant.

Atitudinea fiecărui jucător se schimbă în funcţie de performanţa întregii echipe

Niciun progres nu poate înregistra o echipă care nu are un stil de joc unic, închegat, dezvoltat în totalitate. Numai jucând cât mai des împreună jucătorii îşi vor putea forma un stil de joc comun, performant, bazat pe colaborare şi înţelegere, nu pe competiţie, un stil de joc care să impună un anumit ritm, defensiv sau ofensiv, care să-i avantajeze cel mai bine. Nu trebuie uitat faptul că atitudinea fiecărui jucător se schimbă în funcţie de performanţa întregii echipe. Pentru o echipă, ca şi pentru un singur jucător, nimic nu e mai greu de suportat decât nesiguranţa permanenta datorată lipsei de unitate pentru realizarea unui joc perfect.

Fără coechipieri foarte buni, un jucător, oricât de talentat ar fi el, e mereu lipsit de energie, de hotărâre şi joacă fără tragere de inimă. Nu mai e nicidecum la fel de sigur pe el, ceea ce-i determina şi pe ceilalţi să fie, la rândul lor, nesiguri de performanţele sale. Succesul unei echipe nu depinde doar de jucătorul cel mai bun, decât în cazul în care este o echipă unită. La drept vorbind, echipa înseamnă totul, iar dacă abilităţile şi priceperea celorlalţi coechipieri sunt sub nivelul lui, el nu va putea să exceleze şi să se perfecţioneze continuu.

Nu-ţi pune niciodată nădejdea în jucătorul cel mai bun, nu este obligatoriu că prestaţia lui să aducă succesul echipei

Când o altă persoană vine la conducerea echipei, totul se reia de la zero. Atunci când Dănuţ a fost cooptat la noua echipă, întreg jocul ar fi trebuit să se schimbe. Nivelul său de performanţă fiind evident mult mai bun decât al celorlalţi jucători, ar fi trebuit să constituie un semnal de alarmă pentru aceştia, un semnal care să-i pună în gardă pe toţi, care să-i trezească, să-i rupă din lanţul rutinei, care să-i motiveze să joace mult mai bine şi să se muleze după jocul lui.

Dar el nu a reuşit, fiindcă nici nu era posibil într-un timp atât de scurt, să-i facă să conştientizeze beneficiile pe care le pot obţine dacă şi numai dacă vor practică stilul lui de joc. Dănuţ nu a putut garanta succesul noii sale echipe nu pentru că nu a reuşit să se integreze în ea, ci pentru că ai lui coechipieri, care erau net inferiori din punct de vedere al valorii, al calităţii jocului prestat, nu s-au putut adapta la ritmul alert pe care el l-a impus încă de la început.

Te loveşti de un zid invizibil numit experienţă?

Coechipierii lui Dănuţ au simţit gustul reuşitei înainte de o avea, dar s-au lovit de un zid invizibil, numit experienţă. Ei au fost capabili să identifice un potenţial lider, dar n-au fost capabili să-i joace jocul, n-au fost capabili să-l urmeze în direcţia stabilită de el. Nivelul lor mediu de experienţă, aptitudinile lor practice insuficiente nu le-a permis să se adapteze din mers la jocul impus de Dănuţ. Iar de unul singur el nu a avut puterea să schimbe rezultatul final.

Performanţele şi reuşitele unei echipe depind atât de lider cât şi de membrii echipei. Toţi trebuie să formeze şi să acţioneze în tandem: degeaba un lider este foarte bun dacă nu are cu cine lucra. Inversul este, de asemenea, valabil: un lider slab degeaba are o echipă foarte bună. Orice dezacord sau discordanţă dintre ei se va solda cu un eşec, chiar dacă toţi au avut cele mai bune intenţii.